Nu vreau să vă conving de nimic şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi sim­plu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.

Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul.

Ursitoarele erau bete, probabil, cînd au venit la că­pătîiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, ames­tecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultîndu-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada.

Mai întîi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pust­nic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit.

Eram hotărît să mă îngrop într-o taină pe care pînă la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineîn­ţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgîndu-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportîndu-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugîndu-mă să mă întorc, să re­nunţ la hotărîrea mea, la recluziunea mea. Eu refu­zam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cît mai tîrziu, să dau impre­sia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas pînă la sfîrşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatîr prietenilor mei.

Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva pînă la capăt. Porneam pătimaş într-o parte şi n-ajun­geam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tul­bure şi pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu ştiam prea bine ce vroiam ascultînd cum fierbea sîngele în mine. Aşa că nu m-am dus în nici un pustiu. Dealtfel, ca să te retragi de bunăvoie în­tr-un pustiu trebuie să îndeplineşti, probabil, mini­mum trei condiţii: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decît în tine. 2. Să ştii să renunţi. 3. Să nu vrei să vorbeşti cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiţii. Eram prea egoist şi prea tînăr ca să renunţ la ceea ce nu avusesem încă şi pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Şi mă întreb dacă am avut vreodată prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc.