Un singru drum ducea catre cetatea de arama. In amurg soarele isi ia ramas bun de la ziua cea trecuta si calaretul ingandurat se apropie de portile cetatii.
Un gardian ii striga sa se opreasca in timp ce poarta cetatii se deschide ca un sfaset prelung si in prag apare un barbat imbracat in rosu si alb, cu barba si mustatile negre precum pana corbului.
Fiul meu, zise acesta, imi pare bine sa te vad.
Tata, totul s-a sfarsit, am ramas numai eu.
Nu-i nimic fiule, intra.
Descalecand, calaretul patrunde pe poarta cetatii de arama.
Toti il privesc din toate locurile si dau sa zambeasca dar tristetea de pe fata calaretului ii opres in ultima clipa.
In sala mare a palatului acoperita cu un plafon urias de smarald cu reflexii aurii stau la masa tatal si fiul.
Tacere, nimeni nu rasufla de teama sa nu treazeasca din gandurile ce i-au cuprins pe cei doi meseni.
Tacerea a fost intrerupta de sol.
Maria ta, la poarta cetatii au venit