TEATRUL FOARTE MIC
prezinta:
COOLori
de Peca Ştefan

Regia: Diana Iliescu
Scenografia: Corina Grămoşteanu

Distribuţia: VIOREL COJANU (George), CĂTĂLIN BABLIUC (Frank), CLARA FLORES (Rosie), MIHAI DINVALE (Tatăl), RADU IACOBAN (Rocco), BOGDAN ALBULESCU (Damon), DORU BEM (Peca)

Favorite Music

Americanii il cauta pe Peca / Trafic de droguri si dragoste

Victimele incurcaturilor comice sunt patru tineri americani care devasteaza casa, in lipsa tatalui unuia dintre ei, si se apuca de vandut droguri. Insa tatal (Mihai Dinvale) revine pe neasteptate din Los Angeles, unde n-a mers pentru afaceri, ci pentru dragoste.
Mai precis, s-o recucereasca pe fosta sotie, Rosa (Clara Flores), ramasa acum vaduva si bogata, dar indragostita la randul ei de dramaturgul roman Peca. Pentru ca Rosa a plecat cu Peca in Romania, batranul ii duce pe cei patru baieti sa-si vanda drogurile si s-o aduca pe Rosa inapoi.
In prima parte a spectacolului, cei patru baieti si tatal isi dau in petic, spre deliciul publicului. In a doua, se suprapun schimbarile din text cu prea multele tertipuri de regie, intr-un vacarm comic, dar usor obositor. Totusi, actorii duc comedia pana la capat.

18 Mai 2007/Catalina George/Evenimentul Zilei

Favorite TV Shows

FOTOLIUL 13
Băieţii răi featuring Superman văd în Coolöri la Teatrul Foarte Mic
de Cristina MODREANU | 19 MAI 2007 | GANDUL

). El a scris piesa pusă acum în scenă de Diana Iliescu (în scenografia Corinei Grămoşteanu). Şi tot el este şi personajul principal al piesei, rolul păstrând unele din datele reale de biografie. Cum s-ar spune, „el centrează, el dă cu capul”, mă rog, s-ar zice că-l întrece şi pe Sergiu Nicolaescu la capitolul acesta. Diferenţa e că omul are umor şi multă, multă autoironie, iar doza de paranoia este astfel anulată, fiindcă, de fapt, Coolöri este o parodie deşteaptă, bine construită, care devine astfel o critică multiplă a clişeelor ce definesc America pentru români şi România pentru americani. Dacă primii sunt pentru noi perverşi, dezabuzaţi, drogaţi, criminali, afacerişti şi homosexuali, noi suntem pentru ei corupţi, gigolo fără scrupule, beţivi, potenţiali terorişti, rataţi. Când toate acestea se strâng pentru a defini nişte personaje, iar personajele sunt implicate într-o poveste care amestecă toate genurile – de la telenovelă la policier –, rezultatul e un colaj postmodern de cea mai bună calitate, care şi-ar găsi locul pe Broadway, la o adică, dar care în România a oripilat (cel puţin la premieră) o parte din spectatorii, să le spunem, „maturi” din sală. Fiindcă, am uitat să vă spun, limbajul personajelor – date fiind fibra din care sunt ele alcătuite, ocupaţiile şi orizontul de viaţă – este cât se poate de explicit pe alocuri. Nu ştiu cum face Peca, dar Coolöri reuşeşte să fie, dincolo de tot ce am spus mai sus, o meditaţie complet neconvenţională pe teme veşnice, cum sunt balanţa fragilă dintre reuşită şi ratare, dar şi intensitatea pe care o poţi atinge în anumite momente (rare) în care ai senzaţia că ai acces la înţelesuri care nu sunt oricui la îndemână. Momente când vezi în Coolöri. Nu pot decât să vă doresc cât mai multe astfel de momente şi să vă trimit, pe această cale, la Teatrul Foarte Mic!

Favorite Books

"COOLöri este un exerciţiu de imaginaţie - ce s-ar întâmpla cu un grup de americani forţaţi să vină în România. Este, dacă vreţi, tema imigrantului răsturnată. O familie americană şi un grup de prieteni americani îşi rezolvă problemele în Bucureşti. Trimiterile la sitcom-ul american, dar şi structura aleasă de comedie clasică de Broadway, sunt esenţiale pentru conturarea atmosferei acestei piese, pentru că ea operează cu stereotipiile de receptare ale culturii americane de către publicul românesc. Este o comedie (dar şi o dramedie) de situaţie, dar care ascunde şi apoi scoate la iveală o tragedie - tragedia unei lumi care se satură de propria stereotipie şi începe să trăiască (- ridicol, ce-i drept, dar ridicolul face parte din condiţia fiinţei umane.) Icon-urile culturale din filmele americane - drogurile, showbizz-ul, terorismul, minorităţile etnice şi sexuale - pot fi puncte de plecare într-o asemenea construcţie care îşi dezvăluie, încet încet, umanitatea şi face posibilă depăşirea stereotipiilor de receptare. Punerea lor în discuţie, cu umor şi imaginaţie, ar putea să stea la baza unei călătorii imaginare, al unui dialog între depărtatul New York şi apropiatul Bucureşti, care înseamnă şi divertisment, dar te poate şi lăsa pe gânduri.

Peca Ştefan