A fost odata ca niciodata,intr-o lume de poveste,o fetita mica si zapacita,curioasa si zglobie,cu multe vise...mult prea multe vise,indragostita de lumea ei si de miresme.Ii placea sa se joace linistita si cand se simtea trista,isi alegea o floare si ii povestea despre lucrurile care i-au umbrit zambetul.Apoi plina de incredere si de sperante,astepta sa se produca o minune care sa-i alunge tristetea si sa-i readuca lumina in privire.Nu toate florile o iubeau...dar ea le uda si si avea grija de toate,fara sa stie ca unora le crescusera tepi si ca nu apreciau dragostea si grija ei.Intr-o zi,in timp ce se plimba visatoare printre ele,vede,sub un castan,un arbust mic,plin de muguri,care o privea curioas si in acelasi timp timid.Nu stia de unde aparuse,era total diferit de restul florilor si rasarise acolo...parca de nicaieri,asteptand sa fie vazut si acceptat de fetita.Ea,putin intrigata,incearca sa afle rostul lui,insa arbustul tacea in continuare.Era plin de niste floricele mici,albastre,catifelate care parca ii asteptau mangaierea...alintul.Fetita se simtea vrajita...ametita de parfumul pe care il simtea si care ii intra in piele fara macar sa se poata opune.ca hipnotizata,se hotaraste sa atinga florile atat de inmirasmate care o chemau,o ademeneau...insa pe masura ce se apropia,florile abia inmugurite se inchideau,rand pe rand,intristand-o.Se simtea alungata,desi toata fiinta ei parac se regasea intre frunzele lui plapande.Simtea ca trebuie sa descopere ce e dincolo de ceea ce vede,ca acolo va gasi ceva care i de potriveste si,neputand sa dea inapoi,continua sa mearga inspre el,incet,incet,cu pasi mici,incercand sa nu-l sperie sau sa-l raneasca.Parea atat de fragil...si ea ar fi vrut sa-i vorbeasca,sa-l linisteasca...Dar vazandu-l ca se indeparteaza,decide sa revina a doua zi,cu speranta ca poate se va obisnui cu prezenta ei si ca data viitoare nu va mai fugi.Insa avea sa nu mai gaseasca decat pamantul rascolit,semn ca arbustul fusese scos din radacina si indepartat definitiv de fetita care crezuse ca toate sunt vesnice si ca este stapana pe tot ce este in viata ei.Urmatoare zi a plans,si de atunci orice nuanta de albastru care ii amintea de`albastrul` ei ii smulgea cateva lacrimi.S-a linistit in cele din urma,a crescut,dar a ramas cu nostalgia arbustului cu flori mici,albastre...ca o dorinta neimplinita,ca un vis sfaramat,ca o iubire imposibila.Este inca inconjurata de florile ei care o inveselesc,dar tot simte ca ii lipseste ceva.Incearca sa gaseasca in fiecare petala intensitatea senzatiilor de atunci,insa totul este atat de superficial si de lipsit de esente.                                                                                                         In viata,visele ti se pot implini atunci cand te astepti mai putin,caci in spatele lor se ascunt marile povesti de iubire.Este important sa-ti dai seama de acel moment si sa-l traiesti cat mai intens posibil!