Ploua. Pe veranda ofilita stau si-mi privesc viitorul sumbru, ca in fiecare seara anodina de noiembrie. A promis ca se intoare dar dus a fost. A promis c-are sa ma iubeasca intotdeauna. La fel ca atunci cand ne fugaream prin lanul de secara de la marginea orasului. Atat de promitator inceputul, atat de nesemnificativ pentru restul dar atat de transparent pentru doua suflete la fel, asa, ca noi. Ramaneam ore intregi intinsi pe iarba verde cu roua imbibata in plete, uitandu-ne spre inaltul cer si facand planuri pentru inca alte 3 vieti de-atunci incolo, ne urcam pe crengi de copaci si ne spuneam atat de multe, atat de limpede. Pana si vremea era schimbata, acum totul e gri, e de-o ceata grozava ce nu poate prevesti decat rele. Ce stiam noi, pe-atunci? Eram doar doi copii ce-si promisesera ceva ce nu era inca, in deplinatate, a lor. Trecura anii, ne schimbasem foarte mult, dar dragostea crestea cu fiecare secunda petrecuta fie impreuna, fie departe unul de celalalt. E incredibil cum un sentiment poate dainui atat de puternic.
Of, fir-ar el de vant. Tranteste geamul atat cat sa se trezeasca, scumpa de ea. Ma apropii incet de patul ei si-o invelesc mai bine, e obosita, saracutza. Comoara mea, e atat de frumoasa, e toata tatal ei, aceleasi buze, acelasi par si-acelasi nas mic. Doar ochii verzi mi-i mosteneste si mi-e mai mult decat destul. Inca doarme linistita, asta e viata ce-am vrut-o intotdeauna. Fara sa-l simt, se apropie de mine, imi zambeste si ma strange la piept. Inca ma mai iubeste, dupa atata timp si dupa atatea intamplari. Deja i-au aparut cateva fire de albe sub castaniul parului .. si, totusi, nu regret nici o clipa cu el.
I-am spus, doar, sa nu plece de langa mine niciodata, sa nu se duca in armata... e prea firav, e prea delicat pentru toate acele exigente strasnice. Si totusi, a plecat, obligat de imprejurari si de orgoliul sau prostesc... of prostutul.... Acum radioul rasuna in gol, canta el durerea mea. Picaturi de ploaie imi lovesc geamurile violent, incercand din rasputeri sa patrunda inauntru iar pasarile dau sa se adaposteasca de-ale lor lovituri sub stresina casei. Am inceput a prinde forma... Il simt cum se contureaza si cum se zbate sa iasa din mine, vrea si el sa ma paraseasca. Nu, asta n-o pot accepta. Stau si-ndur de-atat amar de timp, poate se intoarce. Ibricul a dat in foc si-acum suiera nestingherit, patrunzand in linistea casei, transformand-o intr-un surd vacarm. Degetele mi s-au deformat, unghiile mele roase din carne au inceput a varsa sange. Din tot ce-a fost odata dragostea noastra, a ramas doar puiul asta mic si neastamparat. Si totusi, mi-a promis ca se intoarce. A spus c-am sa-i fiu zana-n lume si-acum m-a uitat. De ce mi l-au luat? De ce l-au pus in prima linie, in bataia tuturor ororilor? Ce frumoasa perioada, copilaria. Nici o ingrijorare, nici un gand negru. Credeam ca ghicitoarea batrana, la care am nimerit din pura intamplare, incercandu-ne norocul doar pentru desfatare, ne-a ajutat, ne-a dat putere, ne-a dat incredere, spunandu-ne ca nu vom putea trai unul fara altul. Vreau sa fug, sa fug departe de lume, departe de realitate, vreau sa-l gasesc, macar sa stiu ca e teafar si-apoi sa continui umila-mi existenta. Dar ma trezesc tot cu obrazul rumen lipit de geam, picaturile se scurg greoaie, la fel ca si umbra mea de lacrimi. Am amortit, simturile-mi sunt anihilate, aratatorul imi aluneca pe aburul geamului iar numele lui ia fiinta.
In mintea mea se deruleaza filmul, vad campul prin ochii lui, mii de tineri, chiar ca el, obligati sa lupte pentru miseliile unor oameni mari. Atata suferinta, atata determinare in sufletul lui, se gadeste la mine, cum sa scape mai repede. Sunete ingrozitoare vin din toate partile, trupuri strapunse si strivite de picioarele celor care vin din urma, facle si urlete si gloante care patrund necontenit in corpuri. Privelistea se deschide larg de tot in timp ce ei, mereu cu baionetele infipte-n intuneric, lupta pentru ce numim noi „dragoste de patrie”... Iubeste-ma pe mine, iubitule... doar pe mine... Rapaiala de focuri amuteste din cand in cand, insa niciodata de tot, dar de-odata se face liniste in mintea lui si-apoi un sunet asurzitor ii rapeste auzul. Uraganul de obuze se napusteste asupra lui... simte cum l-a intins la pamant si cum il arde si totusi, se gandeste la mine. O bataie atat de asteptata in lemnul usii si sar, ma reped sa deschid, ca o fiara ce-si ocheste prada asteptata atata vreme. Slabit, schimbat, apatic si confuz, de nerecunoscut dar ca un inger pentru mine, in fata mea, in tocul usii caminului nostru. Abia se misca, abia daca mai respira, cu un ursulet carpit in mana se apropie, ma imbratiseaza si-mi saruta pantecul. Apoi se prabuseste la podea in toata greutatea, istovit, aproape mort. Nu m-a uitat, inca-i mai sunt draga. Apropiindu-si buzele scrijelite si imbibate de praf imi sopteste fortat 2 vorbe. Nu era nevoie sa mi le spuna, stiam deja dinainte iar acum, amutindu-l cu un sarut bland, mi-l aduc mai aproape de piept sa simt ca-i al meu. Cu el in brate, leganandu-l, in culmea fericirilor mele, stau si-mi privesc trupul inghetat si neinsufletit ce atarna lenes pe veranda .. Te-ai intors... ce bine.